Grădina de sticlă

Autor: Tatiana Ţîbuleac
Editura: Cartier
Anul: 2018
ISBN: 9789975862851
Pagini: 176
Limba: Română
Categorie: Ficţiune/Roman.

 

 

Recenzie de Sînziana Maria Stoie

Naraţiune alertă despre scindare şi despre construirea vieţii în spaţiile alveolare din apropierea graniţelor, Grădina de sticlă vorbeşte despre inefabilul existenţial, răsărit până şi în cele mai imunde cotloane ale vieţii. Frumuseţea zdrobitoare a Grădinii de sticlă scânteiază din lirismul naraţiunii, pe de o parte, şi din miraculosul poveştii, pe de alta. De fapt, limbajul pus în scena narativă creează o ordine miraculoasă a unei întregi lumi din Chişinăul anilor ’80-’90 şi a personajelor care o populează. Tatiana Ţîbuleac surprinde de la bun început interferenţa suavă şi tăioasă a limbii române cu rusa, această „langue fatale”, senzuală, dar respingătoare şi dominantă. Autoarea incarnează cu măiestrie limba în text, cu toate modulaţiile şi tăişurile sale, făcând din limbă un personaj aproape uman, înduioşător. Iar funcţia poetică a limbajului vine să îl îmblânzească şi să structureze sensurile poveştii, uneori prea adânci, prea tulburătoare. Personajele feminine se conturează şi ele apăsat şi puternic pe pânza romanescă, începând cu orfana Lastocika şi mama ei adoptivă, sticlăreasa Tamara Pavlovna. Lastocika creşte nu numai între două limbi, ci şi între două culturi, între două sisteme politice, între… între ţară şi oraş, internat şi centrul de colectare a sticlelor – „groapa” cu gratii la ferestre a Tamarei Pavlovna – între mizerie şi ordine, fierbere şi îngheţ, între miasma vomei şi mirosul proaspăt al sucului de mesteacăn. Sufleteşte, ea oscilează între dezgust şi complezenţă, năzuinţă şi sentimentul zădărniciei, între ambiţie şi supliciu, resemnare şi revoltă, compasiune şi răzbunare, dispreţ şi iubire, iar mai târziu între viclenie şi remuşcare. Universul Grădinii de sticlă este străbătut de contraste tari, care zguduie pe frecvenţe acut particularizate vieţile şi evoluţia fiecărui personaj. Locuitorii acestei lumi periferice, sărace şi murdare – nu doar nişte personaje oarecare, precum păpuşile din cârpe, ci purtătoarele, fiecare în parte, a unei poveşti de viaţă – alcătuiesc „familia” Lastocikăi. În spaţiul naufragiului care devine curtea comună, fetiţa simte adierea libertăţii şi îşi visează destinul. Departe, în fremătătorul Bucureşti. Numele primit de fată după adopţie reprezintă, cel mai probabil, varianta rău înţeleasă a substantivului lastochka, care înseamnă „rândunică”. Până la urmă, o formă barbară de frumuseţe: o pasăre migratoare prinsă „sub un capac de sticlă”.

 

index »       recenzii »